Tuse şi dureri în gît

În această perioadă rece, prin inspiraţie, intră în plămâni aer prea rece şi prea umed, uneori încărcat cu agenţi patogeni, care declanşează o serie de „boli de piept“, adesea cu grave complicaţii, în funcţie de capacitatea de rezistenţă a organismului. Tusea este simptomul cel mai des întâlnit în bolile aparatului respirator.

• Cea mai frecvent utilizată reţetă în medicina casnică are la bază ceapa, din care se prepară un suc stors din aproximativ 100 g ceapă coaptă în spuză, din care se beau câte 2-3 linguri. O altă reţetă foloseşte un decoct din două cepe cu coajă, tăiate mărunt, şi trei nuci zdrobite, fierte împreună într-un litru de apă, timp de 10-15 minute; se îndulceşte cu miere de albine şi se bea întreaga cantitate prin înghiţituri mici, în cursul unei zile, având efecte emoliente, expectorante şi imuno-stimulatoare.
• Acţiune deosebită în calmarea tusei are infuzia din flori de tei, un valoros remediu natural, cu o multitudine de calităţi neurosedative, antispastice, sudorifice, antiinflamatoare ale căilor respiratorii superioare, emoliente ale secreţiilor pulmonare şi expectorante. Ceaiul se prepară dintr-o linguriţă flori uscate la 200 ml apă clocotită şi se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite cu miere sau zahăr.

Regimul alimentar va fi obişnuit, dar cu raţii sporite de legume proaspete (varză, salate crude, ridichi negre) şi de fructe (în special gutui), mesele fiind servite după accesele de tuse. Se recomandă:

• suc de lămâie obţinut prin stoarcerea unei lămâi într-un pahar cu apă caldă, se îndulceşte cu zahăr sau miere de albine şi se bea prin înghiţituri rare;
• sirop din 250 ml suc de morcov proaspăt, amestecat cu 3 linguri zahăr şi puţină apă; se fierbe până se îngroaşă ca un sirop şi se iau 3-4 linguriţe pe zi;
• sirop din 100 g căţei de usturoi zdrobiţi, care se infuzează, timp de 15 minute, în 250 ml apă clocotită; se adaugă 200 g zahăr şi se iau câte 2 linguri pe zi;
• lapte fierbinte într-o cană, îndulcit cu miere şi o lingură de sirop sau decoct de ceapă sau praz, care se consumă dimineaţa şi seara;
• sirop cu extract natural dintr-o ridiche neagră care se taie în două jumătăţi egale şi, în fiecare parte, se face o scobitură cu ajutorul unei linguri de fier; se umple, ras, cu zahăr sau miere, iar după 6 ore se formează un sirop cu extract din ridiche care se bea având efecte emoliente şi imuno-stimulatoare. Prepararea se repetă cu aceeaşi ridiche de 2-3 ori pe zi, astfel ca tusea să fie oprită după 2 zile consecutive de tratament;
• fiertură dintr-un pumn de ovăz într-un litru de apă dată în clocot 5 minute; se strecoară, se adaugă 3 linguri miere de albine, zeama unei lămâi sau 2 linguri sirop de zmeură şi se bea câte o cană în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol.

Mierea este cel mai comun şi eficient tratament impotriva tusei. Prin conţinutul sau de antibiotic, ea elibereaza caile respiratorii prin distrugerea bacteriilor. 

Respiraţia

Respiratia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulaţia în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismului celular.Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia) şi plămânii. Fosele nazale (nările), fac legtura între mediul extern şi cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavităţii nazale este căptuşit cu o mucoasă ale cărei secreţii menţin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, cât şi firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi care se pot afla în aerul inspirat.Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminenţă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este şi organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menţinut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus, antrenănd astfel impurităţile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiţi din mici umflături cu pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi însoţesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafaţa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţă totală atinge 200 m pătraţi. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Ele sunt separate doar de pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.

Fiziologia sistemului respirator

Funcţionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraţia, cuprinde, în principal, respiraţia pulmonară şi respiraţia celulară.
Respiraţia pulmonară
Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspiraţia); eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai mult decât inspiraţia. Un om adult aflat în repaus execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte în timpul activităţii musculare, al exerciţiilor fizice etc. Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspiraţia este, deci, faza activă a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă. Intrările şi ieşirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi profunzimea mişcărilor respiratorii. Acestea pot creşte prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbonşi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogăţeşte în dioxid de carbonşi vapori de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereţii capilarelor şi pereţii alveolelor, de unde va fi eliminat prin expiraţie. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspiraţiei traversează pereţii acestora, pereţii capilarelor şi ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nuvelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferenţelor de presiune a acestor gaze în plămâni şi sânge.