Cautare

Se încarcă...

luni, 10 mai 2010

Sistemul muscular

Fiecare mişcare a corpului, de la o clipire a unei pleoape pînă la un salt în aer, este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă, cum ar fi mişcarea capului, un proces complicat, ce implică creierul, nervii şi organele de simţ.

Muşchii

Există trei tipuri diferite de muşchi în organism. Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. Împreună cu oasele şi tendoanele, ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente, cum ar fi urcarea scărilor, şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic), implicat în motilitatea organelor interne, cum ar fi intestinele sau vezica urinară. Al treilea tip este muşchiul cardiac, care reprezintă constituientul principal al inimii. Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii, care asigură expulzarea sîngelui din inimă în vasele sanguine. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că, la examinarea microscopică, aranjamentul fibrilar care formează le dă un aspect dungat. Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii, un proces denumit contracţie. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă, explozivă, de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare оn timpul unei sărituri, şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată.Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul, reprezentînd o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului, chiar şi la un nou născut. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului, determinвnd mişcarea anumitor oase, de la micul muşchi stapedius, care acţionează asupra scăriţei, un os mic al urechii medii, pвnă la muşchiul gluteus maximus (marele fesier), care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului.În muşchii netezi sau involuntari, fiecare fibră este o celulă alungită, fusiformă. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului, ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia, determinînd peristaltismul intestinal, ce asigură transportul hranei.Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar, dar fibrele sunt mai scurte şi groase, formînd o reţea densă.Structura muşchilorMuşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină, atвt de fine încît pot fi observate numai la microscopul electronic. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. Muşchiul se scurtează cînd filamentele de actină şi miozină glisează оn lungul lor.Aceste filamente sunt grupate оn fascicule denumite miofibrile. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului, sub formă de glicogen, şi furnizorii normali de energie, mitocondriile, оn care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie.Miofibrilele sunt grupate оn fascicule mai mari numite fibre musculare. Acestea sunt, de fapt, celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie, sub membrană. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care declanşează acţiunea ori de cвte ori este necesar. Fibrele musculare sunt grupate оn fascicule, cu un оnveliş de ţesut conjunctiv.Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre, în timp ce un muşchi de dimensiuni mari, cum ar fi gluteus maximus, poat fi alcătuit din sute de fascicule. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros, care se оngustează la capete, formînd tendoanele, fiecare din acestea inserîndu-se pe un os.Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină.Observată la microscop, structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar, cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea.Funcţiile muşchilorMuşchii scheletici, sau voluntari, sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii, fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare. Impulsul electric se propagă prin nerv plecвnd de la creier şi, cвnd ajunge la extremitatea nervului, eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. Acetilcolina traversează spaţiul оngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi, unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori. După legarea acetilcolinei de receptori, muşchiul se contractă şi rămвne оn această stare atît timp cît mediatorul nimiceste legat de receptor. Pentru a asigura relaxarea musculară, o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră оn acţiune.Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi. Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi, consecutiv, acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei. Drept rezultat, muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă оnainte.Spre deosebire de reflexe, mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării. Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori, iar altele au o acţiune inhibitorie, astfel оncвtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia.Activitatea filamentelor de miozină şi actină оn timpul contracţiei musculare este un proces complicat, în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea. Acest proces necesită energie, furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii, stocată şi transferată apoi оn compusul adenozin trifosfat (ATP), compus macroergic. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu ( unul din mineralele comune din corp) оn celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile, denumită microtubuli.Muşchiul neted are, de asemenea, o inervaţie motorie. Totuşi, în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă, impulsul se propagă simultan la mai multe celule. Acest mod de propagare ajută, de exemplu, la transportul hranei оn intestin.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori, ci de un ţesut specializat al inimii. Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut, determinind contracţia inimii şi expulzia singelui.

Tendoanele

Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. În principiu, tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon, realizвnd tracţiunea structurii interesate şi realizînd astfel mişcarea.Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv, care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă. Tendoanele sunt, de asemenea, întîlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic, deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decît muşchii. Astfel, ambele feţe ale mîinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor.Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii, favorizînd acţiunea de pompă a acesteia. Aici, benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide оn interiorul muşchiului cardiac, care conferă atît o structură mai fermă, cît şi inele de susţinere оn punctele în care vasele mari se unesc cu inima.

Sistemul endocrin

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine, care la rândul lor secretă hormoni, pentru a coordona activitatea organismului.Functii:
• Participă la menţinerea homeostaziei şi a echilibrului intern;
• Participă la regularea umorală a organismului;
• Participă la procesele metabolice ale organismului; • Stimularea creşterii organismului; • Participă în cadrul reproducerii ( prin stimularea secreţiei hormonilor sexuali); o Diferenţierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada adolescenţei.Glandele endocrine principale sunt: Hipofiza, Hipotalamus, Glanda tiroidă, Glandele suprarenale (adrenale), Pancreasul endocrin, Testicul, Ovar, Timus, Epifiză.

Sistemul endocrin
Glande enedocrine

Hipofiza

Hipofiza este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o cavitate a osului sfenoid denumită „şaua turcească”, posterior de chiasma optica.Are trei lobi: anterior, intermediar şi posterior. Lobul anterior împreună cu cel intermediar alcătuiesc Adenohipofiza, iar cel posterior Neurohipofiza.Adenohipofiza secretă hormonii tropi: hormonul de creştere - STH, prolactina - LTH, adrenocorticotropul - ACTH, gonadotropii FSH şi LH, hormonul melanocitostimulant(MSH), iar Neurohipofiza secretă vasopresina - ADH şi ocitocina.

Hipotalamusul

Hipotalamusul este o parte a encefalului(creierul mare) de natură nervoasă. El secretă două tipuri de hormoni ce sunt depozitaţi în hipofiză.Hipotalamusul(din limba greaca=sub talamus) este o regiune a creierului mamiferelor (de dimensiunea unei alune) localizat sub talamus, fiind o arie importanta a regiunii centrale a diencefalului, avand ca functie determinate procese metabolice si alte activitati anatomice. Hipotalamusul leaga sistemul nervos de sistemul endocrin sintetizand secretia neurohormonilor, fiind necesar in controlarea secretiei de hormoni a glandei peturiare, printre ele eliberarea hormonului gonadotropina. Neuronii ce secreta GnRH sunt legati de sistemul limbic care ajuta la controlarea emotiilor si a activitatii sexuale. Hipotalamusul controleaza deasemenea temperatura corporala, foamea si setea.

Glanda tiroidă

Glanda tiroida este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o greutatea de 5-6 g la nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la femei decât la bărbaţi) şi este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.
• Aşezare: în faţa traheei
• Greutate: 25-30g
• Structura: lobul drept, lobul stâng, istm (punte)
• Secretă hormonii: tiroxină, triiodotironină
• Boli datorate funcţionării deficiente: o piticism (nanism tiroidian/cretinism) o guşa endemică o boala lui Basedow.
Tiroida normală la adult are forma literei H şi este alcatuită din doi lobi(drept şi stâng), uniţi printr-un istm (porţiune de ţesut glandular). Tiroida este învelită la exterior de o capsulă fibroasă din care pornesc septuri fibroase ce împart glanda în pseudolobi, la rândul lor alcatuiţi din vezicule, numite foliculi sau acini (unitatea structurală a tiroidei).Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreţie internă, situate la mamifere la polul superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor corticosteroizi şi catechoaminelor (inclusiv cortisolul şi adrenalina) ele sunt responsabile cu regularea stărilor de stres, a rezistenţei la infecţii şi substanţe antigenice, a metabolismului şi a sexualităţii (echilibrul dintre hormonii androgeni -- „masculini” -- şi estrogeni -- „femeieşti” determină sexul animalului, ca aspect şi ca activitate sexuală).
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care sunt alcătuite din două tipuri de celule importante:
• Celule beta secreta insulină (70%)
• Celule alfa secretă gluganon (20%)
Insulina are ca acţiuni:
• Creşterea gradului de utilizare a glucozei de către celule;
• Depunerea glucozei sub formă de glicogen in muşchi;
• Transformarea glucidelor în lipide in ficat şi ţesutul adipos;
• Stimularea sintezei proteice.
Hipersecreţia de insulină determină hipoglicemie, tremurături, transpiraţii, chiar comă. Hiposecreţia de insulină duce la diabet zaharat, care se manifestă prin: hiperglicemie, poliurie, polifagie, polidapsie, chiar comă.
Glucagonul are actiune antagonica insulinei:
• Stimuleaza gluconeogeneza din aminoacizi;
• Exercită efect lipolitic;
• Provoacă hipeglicemie prin glicogenoliză hepatică.

Testiculele

Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine care produc, în principal, testosteron, un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor sexuale masculine şi care joacă un rol important în dezvoltarea spermei. Testiculul (din latină testis) este gonada masculină la animale. Mamiferele de gen masculin au două testicule, care sunt de obicei conţinute într-o extensie a abdomenului, numită scrot.Se dezvoltă în regiunea lombară, de unde descind (descensus testis) de-a lungul peretelui dorsal al cavităţii abdominale, trec prin canalul inghinal şi ajung în scrot, unde le găsim în mod normal la naştere, despărţite prin septul scrotal (septum scroti). Există şi posibilitatea opririi acestui proces de coborâre a testiculelor, la diferite niveluri, respectiv, în cavitatea abdominală, în canalul inghinal sau în dreptul orificiului extern al aceluiaşi canal, ceea ce constituie ectopia testiculară, uni- sau bilaterală. Ea necesită intervenţie chirurgicală sau tratament medical, deoarece, în caz contrar, se instalează atrofia testiculară.

Ovarul

Ovarul (ovarium) - glanda sexuală feminină - este organ pereche - cu o dublă funcţie secretoare: externă şi internă. Astfel, este organul producător al ovulelor şi, în acelaşi timp glandă endocrină, care, prin hormonii produşi (estrogenii) determină caracterele sexuale secundare şi joacă un rol deosebit în realizarea tipului constituţional feminin. Forma ovarului este ovoidală, cu axul mare vertical, având două feţe (medială şi laterală), două margini (liberă şi mezoovariană), anterioară, legată prin mezoovar de ligamentul larg, este locul unde se găseşte hilul ovarului (hilus ovarii), prin care pătrund sau ies elementele vasculonervoase, anterior fiind porţiunea ascendentă a tubei), două extremităţi: tubară, (care dă inserţie ligamentelor suspensor al ovarului) şi uterină. În mod obişnuit are 3 cm lungime, 2 lăţime şi 1 cm grosime şi cântăreşte 6-8 gr; în climacterium mărimea sa diminuă. După dezvoltarea sa în regiunea lombară, ovarul migrează spre regiunea inferioară a abdomenului, aşa încât la naştere se găseşte în micul bazin, în cavitatea retrouterină, îndărătul ligamentului larg al uterului, dedesubtul trompei şi înaintea rectului.

Respiraţia

Respiratia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulaţia în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismului celular.Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia) şi plămânii. Fosele nazale (nările), fac legtura între mediul extern şi cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavităţii nazale este căptuşit cu o mucoasă ale cărei secreţii menţin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, cât şi firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi care se pot afla în aerul inspirat.Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminenţă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este şi organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menţinut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus, antrenănd astfel impurităţile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiţi din mici umflături cu pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi însoţesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafaţa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţă totală atinge 200 m pătraţi. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Ele sunt separate doar de pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.

Fiziologia sistemului respirator


Funcţionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraţia, cuprinde, în principal, respiraţia pulmonară şi respiraţia celulară.
Respiraţia pulmonară
Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspiraţia); eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai mult decât inspiraţia. Un om adult aflat în repaus execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte în timpul activităţii musculare, al exerciţiilor fizice etc. Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspiraţia este, deci, faza activă a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă. Intrările şi ieşirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi profunzimea mişcărilor respiratorii. Acestea pot creşte prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbonşi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogăţeşte în dioxid de carbonşi vapori de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereţii capilarelor şi pereţii alveolelor, de unde va fi eliminat prin expiraţie. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspiraţiei traversează pereţii acestora, pereţii capilarelor şi ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nuvelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferenţelor de presiune a acestor gaze în plămâni şi sânge.

Digestia

Digestia este procesul de descompunere a alimentelor ingerate în componente simple ce pot fi absorbite de către organism pentru construirea şi hrănirea celulelor, precum şi pentru obţinerea energiei necesare activităţilor zilnice. Se realizează cu ajutorul secreţiilor diferitelor organe implicate în digestie şi al motilităţii (activitatea muşchilor SGI de amestecare şi împingere a hranei către capătul tractului digestiv).Absorbţia reprezintă trecerea nutrienţilor, sărurilor şi a apei din intestin în sânge ori limfă prin intermediul epiteliului sistemului gastro-intestinal.Compunerea sistemului digestiv:
Tractul gastrointestinal (canalul alimentar):
Sistemul digestiv

• gura
• esofagul
• stomacul
• intestinul subţire: duoden, jejun şi ileon
• intestinul gros
Organe auxiliare:
• dinţii
• limba
• vezica biliară
• glandele salivare
• ficatu
l• pancreasul
Intestinul subtire este un tub de muschi şi membrane intestinale, ce sta strâns rasucit in cavitatea abdominala, care poate ajunge la o lungime de 6m. Este compus din trei părţi: duodenul, jejunul şi ileonul. Intestinul gros are o lungime de 1,5 m si o latime de 6,5 cm. Este împărţit în 4 secţiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal.

Motilitatea

Motilitatea– este mişcarea muşchilor tractului gastrointestinal ce amestecă şi împinge hrana de la gură către capătul tractului. Laringele – parte a căilor respiratorii aflată între trahee şi faringe. Are rolul de a produce sunetele prin intermediul glandelor vocale şi de a preveni intrarea hranei, prin intermediul epiglotei, în căile respiratorii. Faringele – parte a gâtului aflată în spatele gurii şi a cavităţii nazale.În esofag au loc două mişcări de motilitate, primară şi secundară. În cazul în care prin mişcarea peristaltică bolul este blocat în esofag, sistemul nervos central declanşează motilitatea secundară şi împinge bolul în stomac. Hrana, o dată ajunsă în intestine, este împinsă cu viteze diferite în interiorul intestinelor, prin mişcări asemănătoare unor unde cu o frecvenţă de 12 mişcări/minut în duoden şi 9 mişcări/minut în ileon.

Cum se desfăşoară digestia?

Digestia implică mestecare hranei, transmiterea acesteia de-a lungul tractului digestiv şi descompunerea moleculelor de hrană în molecule mai mici ce pot fi asimilate de organism. În gura se formează bolul alimentar care este împins prin faringe în esofag, iar de aici în stomac. O dată ajuns în stomac, bolul este amestecat cu sucul gastric, formând chimul. Chimul este împins, prin contracţii ale muşchilor stomacului, prin duoden, în intestinul subţire. Aici sucurile intestinale continuă descompunerea macromoleculelor, iar prin epiteliul intestinal (membrana ce acoperă intestinul) substanţele nutritive rezultate din digestie sunt absorbite în sânge. Digestia se face la nivelul monozaharidelor. Enzimele din tractul intestinal descompun hrana în particule: grăsimi, proteine şi carbohidraţi. Carbohidraţii sunt: amidonul (polizaharidă) ce este descompus în glucoză, dizaharidele (sucroza-descompusă în glucoză şi fructoză, lactoza-descompusă în glucoză şi galactoză şi maltoza-descompusă în glucoză). Proteinele sunt digerate ca aminoacizi şi mici lanţuri de peptide de 2 ori 3 aminoacizi. Grăsimile sunt constituite din trigliceride şi sunt digerate ca monogliceride şi acizi graşi.Este recomandat de către doctorii nutriţionişti ca aproximativ 60% din totalul caloriilor zilnice să fie luate din carbohidraţi. Alimente care conţin carbohidraţi sunt: pâinea, cartofii, legumele, orezul, fructele. Aceste produse conţin atât amidon, cât şi fibre.Grăsimile reprezintă o sursă de energie a organismului. Primul pas în digestia grăsimilor este dizolvarea acestora la nivelul cavităţii intestinale. După descompunere grăsimile sunt transferate în sânge, prin intermediul căruia ajung în diferite părţi ale corpului unde sunt stocate pentru un eventual uz ulterior.Sucurilor digestive Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în particule mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce digeră proteinele. După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale digestiei în intestinul subţire, hrana este amestecată cu substanţele produse de alte două organe: pancreasul şi ficatul. Pancreasul produce un suc ce conţine o serie de enzime care descompun carbohidraţii, grăsimile şi proteinele. Ficatul eliberează bila. Bila este stocată în perioada dintre mese în vezica biliară. La ora mesei, vezica biliară transferă bila în intestine unde grăsimile sunt descompuse. După ce grăsimile sunt astfel descompuse, enzime produse de pancreas ori de glande ale pereţilor intestinelor digeră particule rezultate.

Rolul glandelor auxiliare

Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin intermediul celulelor hepatice (bila, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi absorbţia grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare digestiei şi bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului. Pancreasul secretă sucul pancreatic (un lichid incolor) care este transmis prin doua canale în duoden. Pancreasul începe să producă sucul imediat după ce hrana a fost introdusă în gură. De asemenea, pancreasului produce insulina şi glucagonul. Ficatul, cea mai mare glanda (1,5 - 2kg), este situat in partea dreapta superioara a abdomenului, sub diafragma. Acesta are un rol esenţial în asimilarea produselor ingerate. După ce are loc absorbţia prin epiteliul intestinal, sângele purtător al substanţelor absorbite ajunge la ficat unde sunt filtrate. În urma filtrării unele substanţe sunt considerate periculoase ori inutile; o parte din acestea sunt folosite pentru producerea bilei. Ficatul decide cum substanţele nutritive vor ajunge în restul organismului şi care dintre acestea vor rămâne pe post de rezervă de energie. De asemenea, ficatul stochează unele vitamine şi zahărul folosit de către organism pentru producerea energiei.

Controlul procesului digestiv


Sistemul nervos autonom, hormonii şi alţi mesageri chimici controlează motilitatea şi secreţia sistemului gastrointestinal pentru maximiza digestia şi absorbţia.Hormoni: molecule ce acţionează ca mesageri chimici pentru a regla anumite funcţii ale corpului.Neurotransmiţători: o substanţă chimică ce transmite impulsuri nervoase de-a lungul unei sinapse.Sistemul nervos somatic: parte a sistemului nervos periferic ce primeşte informaţia de la piele, muşchi, încheieturi etc.Sistemul nervos autonom: parte a sistemului nervos ce inervează muşchii cardiaci, muşchii involuntari (stomac, intestine) şi glandele.
Controlul proceselor digestive este de trei tipuri: cefalic, gastric şi intestinal. Controlul cefalic gestionează receptorii pentru vedere, miros, gust, iniţiază reflexele ce produc salivaţia, producerea sucului gastric şi contracţiile gastrice. Toate acestea sunt mediate de nervul vag. Controlul gastric se referă la iniţierea acelor reflexe ce produc secreţii gastrice şi măresc motilitatea gastrică. Controlul intestinal face ca o dată cu intrarea în intestine a chimului să fie iniţiate reflexe ce duc la secreţia de bicarbonat, enzime digestive, bilă şi să se declanşeze contracţii intestinale. Reflexe inhibitorii reglează golirea gastrică pentru a favoriza digestia şi absorbţia ce au loc în intestinul subţire.
Hormonii gastrointestinali sunt lanţuri de aminoacizi din clasa peptidelor şi reglează activitatea sistemului digestiv. Aceştia sunt:
• Gastrina: este secretată de celulele G din stomac. Stimulează secreţia acidului clorhidric ce sterilizează chimul şi ajută la digestia proteinelor din stomac.
• CCK: este secretat de celulele I din duoden şi jejun. Obligă vezica biliară să se contracte şi să elibereze bilă în intestinul subţire şi inhibă mutarea chimului în duoden şi intestine.
• Secretina: este produsă în duoden de celulele S. Stimulează ficatul şi pancreasul să elibereze bicarbonat în intestinul subţire şi inhibă secreţia acidului gastric.
• GIP: este secretat de duoden şi jejun. În prezenţa glucozei, stimulează eliberarea insulinei (hormon ce reglează nivelul glucozei din sânge) de către pancreas.
• Motilina: este produs de duoden şi jejun şi stimulează migrarea conţinutului intestinului subţire către cel gros.

SISTEMUL CARDIOVASCULAR


Sistemul cardiovascular este un tot unitar care poate fi împărţit în: sistemul sanguin şi sistemul limfatic.
Sistemul sanguin este reprezentat prin: inimă şi vase sanguine.
Sistemul limfatic este format din vase limfatice şi ganglioni limfatici.
Structura inimii
Structura inimii
 Inima este un organ cavitar musculos. Este formată din cavitaţile inimii şi peretele inimii. Peretele inimii este format de la interior spre exterior din epicard (foita viscerala a pericardului seros), endocard şi miocard.
Endocardul sau tunica interna a inimii captuseşte cavitaţile inimii. El se prezinta ca o membrană netedă şi transparentă, formată dintr-un strat de celule. 
Miocardul sau peretele muscular al inimii este partea cea mai groasa a peretului cardiac şi este format din ţesut muscular: ţesut cardiac şi ţesut nod. Metabolismul intens al miocardului necesită un mare aport de sînge. Acesta este asigurat prin :
1.Arterele inimii :artera coronara stanga,artera interventriculara anterioara,artera circumflexa si artera coronara dreapta.
2. Venele inimii :
    1.1 Venele coronare :marea vena coronara,vena interventriculara posterioara si mica vena coronara.
    1.2.Venele cardiace accesorii.
Inima are un perete longitudinal care desparte cavitatea inimii în două părţi: inima dreaptă şi inima stîngă, şi un perete transversal care împarte fiecare din cele parţi în două cavităţi: atriu şi ventricul.
Ventriculele sunt cele două cavităţi care se află spre vîrful inimii: una aparţine inimii drepte şi se numeşte ventricul drept, iar cealăltă inimii stangi şi se numeşte ventricul stîng. Ventriculele au forma piramidală triunghiulară cu bazele spre atrii şi vîrfurile spre vîrful inimii. Bazele ventriculelor sunt determinate de septul atrioventricular. Pe acest perete se găsesc orificiile atrioventriculare, prin care fiecare ventricul comunică cu atriul corespunzător şi orificiile arteriale pentru cele doua artere care pornesc din ventricule.La toate aceste orificii se găsesc nişte formaţiuni membranoase numite valvule, iar pe peretii ventriculelor se gasesc nişte ridicături musculare conice - muschii papilari.
Ventricului stîng se caracterizează prin aceea că peretele reprezintă partea cea mai îngroşată a peretelui inimii. La baza ventriculului stîng se găsesc orificiul atrioventricular stîng şi orificiul arterei aorte. În partea dinspre ventricul a orificiului atrioventricular stîng se găseşte valvula atrioventriculară stînga sau valvula bicuspidă, care se mai numeşte şi valvula mitrală.Valvula are forma unei palnii cu varful in jos şi este formată din două valve, numite şi cuspide. Vîrful ventriculului stîng corespunde vîrfului inimii. Ventriculul drept se deosebeşte de cel stîng prin faptul că are are o forma piramidală mai pronunţată, iar peretele extern este mai subţire.
   Pe septul atrioventricular drept se găsesc: orificiul atrioventricular drept şi orificiul arterei pulmonare. Orificiul atrioventricular drept asigură comunicarea între atriul drept şi ventriculul drept. Orificiul arterei pulmonare este aşezat mai sus şi mai inainte decat orificiul arterei aorte. El face legătura între ventriculul drept şi artera pulmonară.

SISTEMUL SANGUIN


Vasele sanguine reprezintă un sistem inchis de tuburi prin care circulă sîngele. Există trei feluri de vase sanguin: 
1. artere
2. capilare
3.  vene.
Sistemul capilar
Arterele sunt vase sanguine prin care circulă sîngele de la inima la organe. Se împart în: mari, mijlocii şi mici; cele mari sunt cele care pornesc de la inima, iar cele mici se numesc arteriole. Arteriolele se ramifica într-un mare număr de vase, numitemetarteriole.
În drumul lor, arterele formează ramuri, numite colaterale, iar la capăt formează ramuri terminale. Diferitele artere pot comunica între ele prin ramuri care le unesc şi formeaza anastomoze. Peretele unei artere este format din trei paturi, numite tunici.
Tunica interna sau intimă este formată dintr-un strat subţire de celule turtite, numit endoteliu. Sub endoteliu se afla stratul subendotelial sau membrana baza. Sub aceasta se află o membrană groasă şi elastică, numită periteliul.
Tunica mijlocie sau media este formată din fibre elastice şi fibre musculare netede dispuse circular. La periferia tunicii medii se află o membrană elastică care o separă de tunica externa.
Tunica externa sau adventicea este alcatuită de fibre elastice, fibre colagene şi elemente musculare. Aici se găsesc capilare sanguine, precum şi un mare număr de terminaţii nervoase vegetative. Din inima pornesc două artere mari : artera aorta şiartera pulmonară.
Artera aorta porneşte din ventriculul stîng prin bulbul aortic sau marele sinus al aortei.
Artera pulmonară porneşte din ventriculul drept, trecînd prin orificiul arterial pulmonar. La originea sa se află trei valvule sigmoide. De la orificiul arterial se ridică vertical pînă ajunge sub arcul aortei, unde se bifurcă şi dă naştere la doua ramuri : artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stîngă.
Capilarele sunt de mărime microscopică şi au o bună difuziune. Prin pereţii lor se face schimbul de oxigen, substante nutritive, respectiv dioxid de carbon şi substanţe de balast. Ele formeaza reţele capilare. Peretele capilarelor este format din trei straturi :endoteliulmembrana bazală şi periteliul.
Venele se formeaza din canalele anastomotice arteriovenoase şi capilare şi care se termină la inimă în atrii. Prin ele sîngele circulă de la periferie spre inimă.
În funcţie de dispoziţia lor în organism, venele sunt: profunde şisuperficiale. Cele profunde sunt dispuse în adîncimea organismului şi însoţesc arterele, iar cele superficiale sunt aşezate sub piele si nu însoţesc arterele.
În funcţie de grosimea lor, venele sunt: mari, mijlocii şi mici. Cele mai subţiri ramuri ale venelor se numesc venule şi se formează prin unirea capilarelor.
Venele din unirea carora se formează vene mai mari se numescvene de origine, iar venele care se deschid pe traiectul unei vene colectoare se numesc afluenţi. Peretele unei vene este format din trei tunici.
Tunica internă sau endovena este formată dintr-un endoteliu şi dintr-un strat conjunctiv elastic. Ea formează în interiorul unor vene nişte pliuri semilunare, numite valvule venoase.Venele care au valvule se numesc vene valvulare.Valvulele lipsesc in venele in care sangele circula de sus in jos,iar acestea se numesc vene avalvulare.
Totalitatea venelor formeaza sistemul venos,care este alcatuit din: sistemul venelor pulmonare sau al micii circulaţii şi sistemul venelor cave sau al marii circulaţii.

SISTEMUL LIMFATIC


Vasele limfatice se formează din reţelele capilare limfatice începînd cu vase limfatice mici care prin confluente formeazavase limfatice mari, iar acestea dau naştere, la rîndul lor a trunchiuri limfatice.
Vasele limfatice au pe traiectul lor strangulări, ceea ce le dau aspectul de siraguri de mărgele. O altâ caracteristică a lor este existenta ganglionilor limfatici pe traiectul lor.
Peretele vaselor limfatice este alcatuit din trei tunici.
Tunica internă(intimă) este constituită dintr-un endoteliu înconjurat de un strat subţire de ţesut conjunctiv, tunica interna formeaza valvule.
Tunica mijlocie(media) este musculară, fiind formată din fibre musculare netede. La vasele mai mari este mai groasă, contribuind prin aceasta la circulaţia limfei. De aceea,au fost numite vase limfatice propulsoare. La vasele mai subţiri, tunica este foarte redusă. De aceea, ele au fost numite vase limfatice receptoare.
Tunica externă(adventicea) este formată din ţesut conjunctiv, în care se gasesc fibre elastice. Tot aici se află la vasele mari terminatii nervoase şi vasa vasorum.

Ganglionii limfatici sunt formaţiuni care se găsesc pe traiectul vaselor limfatice. Fiecare ganglion limfatic este în legatură cu mai multe vase limfatice, dintre care unele aduc limfa la ganglion şi se numesc vase aferente, iar altele duc limfa de la ganglioni şi se numesc vase eferente.Vasele limfatice ies din ganglionul limfatic printr-un hil,loc prin care patrund sau ies şi arterele, venele şi nervii acestuia.
Ganglionul limfatic este format dintr-o capsulă şi din parenchim.
Capsula fibroasă înveleşte ganglionul şi este formată din ţesut conjunctiv fibros.Capsula trimite în ganglion prelungiri, numitetrabecule sau septe..
Vasele aferente pătrund în ganglion prin orice parte a suprafeţei acestuia şi se deschid sub capsula fibroasă într-un sinus subcapsular de unde prin sinusuri de legatură, limfa ajunge în sinusurile limfatice medulare. Din aceste sinusuri pornesc vasele eferente, care părăsesc ganglionul prin hil.
Ganglionii participă la formarea anticorpilor. Cele mai importante grupe de ganglioni limfatici sunt: ganglionii submentali, submaxilari,preauriculari,cervicali,axilari,epicondilieni,toracali,abdominali,pelvieni,inghinali,poplitei etc.
Vasele eferente din acelaşi grup de ganglioni confluează şi formează vase limfatice mai mari, care se unesc cu alte vase similare şi formează trunchiuri limfatice, ce colectează limfa dintr-o anumită regiune a corpului.
Cele mai importante trunchiuri limfatice sunt : trunchiul jugular, subclavicular, bronhomediastinal, lombar, intestinal. Prin vasele lui, sistemul limfatic colecteaza limfa din întreg organismul şi o conduce în sîngele venos.
Principalii ganglioni limfatici

SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant dinţesut nervos specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern. Trebuie menţionat faptul că excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Şi un animal primitiv, fără sistem nervos, recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu. Excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată, în urma unui îndelungat proces evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie. Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii. Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei. Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege lucrurile înconjurătoare, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului. Aceste funcţii au atins un nivel maxim la encefalul de om. Encefalul este o formă de organizare a materiei prin care materia se cunoaşte pe ea însăşi. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Este în schimb suportul material al acestora, funcţionarea sa generându-le. Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o perspectivă fiziologică, în două componente:
- sistemul nervos somatic
-sistemul nervos vegetativ.
Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne, numindu-se şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient, fiind astfel autonomă. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional.
Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente:
-sistemul nervos central
-sistemul nervos periferic.
Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării. Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni şi cei spinali.

Măduva spinării

Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. Se termină printr-o porţiune conică numită con medular. Are 43 - 45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în diametru. Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale, care ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a treia lună de viaţă intrauterină. La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3, iar la adult la vertebra lombară 2.
Configuraţia externă:
- formă de cilindru uşor turtit antero – posterior
- prezintă curburile coloanei (cervicală, toracală, lombară)
- nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea, prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni mai groase. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii motorii a membrelor - pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară - pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior Măduva este împărţită în 4 regiuni: cervicală între vertebrele C1 – C6 toracală C6-T9 lombară T9-T12 sacrală T12-L2 Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, 1 nerv coccigian. Fiecare segment din măduvă, care prezintă o pereche de nervi spinali se numeşte segment spinal. Din cauza lipsei de corespondenţă dintre lungimea coloanei şi a măduvei şi ca urmare a faptului că fiecare nerv părăseşte canalul vertebral prin orificiul intervertebral corăspunzător, rădăcinil nervului spinal au o dispoziţie din ce în ce mai oblică în regiunea lombară şi sacrală ajungând vertical. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară, sacrală şi coccigiană coboară vertical alături de fillum terminale, formând coada de cal.
Structura internă a măduvei
În centru prezintă canalul ependimar. Este alcătuită din 2 feluri de substanţe: albă şi cenuşie. Substanţa cenuşie este alcătuită din corpi neuronali. Este situată la interior având forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfăcute. Prezintă două porţiuni: laterală şi una transversală numită comisură cenuşie care le uneşte pe cele laterale. Porţiunile laterale corespund aripilor de fluture. Fiecare prezintă trei porţiuni sau coarne: anterior, posterior şi lateral. Cornul anterior este mai voluminos, scurt şirotunjit, conţine neuroni somato-motori. Cornul posterior este subţire, lung, ascuţit, ajungând până aproape de suprafaţa măduvei. Conţine neuroni senzitivi somatici. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi simpatici. În partea anterioară a cornului lateral se află neuroni viscero-motori, în partea posterioară vor fi neuroni viscero-senzitivi. Substanţa albă este format din axoni înconjuraţi de o teacă de mielină. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei în fascicule ascendente şi descendente. Cele ascendente urcă prin măduvă spre encefal, iar cele descendente coboară dinspre encefal. Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând comisura albă situată înaintea celei cenuşii. Substanţa albă se împarte în trei perechi de cordoane: anterioare, posterioare, laterale. Cele anterioare se află între fisura mediană anterioară şi cornul anterior, cele posterioare între şanţul median posterior şi cornul posterior. Coarnele laterale se află între cornul anterior şi cel posterior.

Nervii spinali
Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central Fibra nervoasă=axon Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motori cât şi senzitive, somatice şi vegetative, deci nervii spinali sunt nervi mixşti. Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) şi una posterioară, care prezintă ganglionul spinal (senzitivă).

Encefalul

Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană. Este alcătuit din:
- trunchiu cerebral
- cerebel
- diencefal
- telencefal (creierul mare)
Trunchiul cerebral
Este format din următoarele componente:
1. bulbul rahidian
2. puntea lui Varolio
3. Mezencefalul.

Bulbul rahidian
Este segmentul inferior a trunchiului. Între bulb şi măduvă nu există o demarcaţie clară, bulbul numindu-se şi măduvă prelungită. Are formă de trunchi de con, cu baza mare orientată în sus şi baza mică orientată în jos, spre măduvă. Limita superioară a bulbului este reprezentat de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte). Configuraţia externă: Bulbul prezintă două feţe: antero – laterală şi posterioară Faţa antero-laterală. Prezintă elementele de configuraţie externă a măduvei astfel: fisura mediană anterioară se întinde până la şanţul bulbo-pontin. Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase, dezvoltate, numite piramide bulbare. Cordoanele laterale prezintă o ridicătură ovoidă numită olivă bulbară. Faţa posterioară. Canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat în partea inferioară a bulbului. În partea superioară a bulbului devine superficial şi se lărgeşte, se dilată, formând ventriculul 4 care se conturează şi pe faţa posterioară a punţii. Prezintă pedunculii cerebeloşi inferiori, cu ajutorul cărora se leagă de cerebel.
Structura internă: Bulblul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie este situată la interior. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia este ca în măduvă, dar în jumătatea superioară nu mai este dispusă sub formă de coloane, ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care alcătuiesc nucleii bulbului. Această fragmentare are loc datorită încrucişării fasciculelor substanţei albe. Nucleii sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii. Nucleii motori corespund coanelor anterioare ale măduvei. Reprezintă originea fibrelor motori care alcătuiesc anumiţi nervi cranieni. Nucleii senzitivi corespund coanelor posterioare a măduvei. Nucleii vegetativi corespund coanelor laterale ale măduvei. Sunt centri ai unor reflexe vegetative. Nucleii proprii nu au echivalent la nivelul măduvei. Substanţa albă este alcătuită din fibre ascendente, descendente şi proprii sau de asociere, carefac legătura între diferiţi nuclei ai bulbului.
Puntea lui Varolio
Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulb şi pedunculii cerebrali. Are forma unei benzi de substanţă nervoasă, lată de 3 cm, dispusă transversal între emisferele cerebeloase. Este delimitat inferior de şanţul bulbo-pontin, iar superior de şanţul ponto peduncular (care o separă de pedunculii cerebrali ai mezencefalului).

Configuraţia externă: Puntea lui Varolio prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. La nivelul feţei posterioare se obervă continuarea ventriculului 4 de pe bulbul rahidian. Structura internă Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie se află la interior, formând grămezi de celule nervoase care formează nucleii punţii. La fel ca şi în cazul bulbuli, nucleii sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii. Substanţa albă predomină din punct de vedere cantitativ. E formată din fibre longitudinale şi transversale. Fibrele longitudinale pot fi ascendente şi descendente. Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii, leagând puntea de cerebel.

Mezencefalul
Este situat între punte şi diencefal, fiind străbătut de apeductul cerebral sau al lui Sylvius, care reprezintă un canal strâmt care leagă ventriculul 4 de ventriculul 3.
Configuraţia externă: Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. Faţa antero-laterală reprezentat în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă, situate între puntea lui Varolio şi diencefal, continuându-se spre creierul mare. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni (2 superiori şi 2 inferiori).
Structura internă a mezencefalului Mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie, aflată la interior sub formă de grămezi care formează nucleii mezencefalului (motri, senzitivi, vegetativi şi proprii). Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şi descendente, precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţi nuclei ai mezencefalului între ei. Nervii cerebrali (cranieni) Sunt nervi perechi şi simetrici inervând extremitatea cefalică. Suntanalogii nervilor spinali, alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. La om sunt 12 perechi de nervi cranieni, notate cu cifre romane. După funcţie se împart în trei grupe: senzitivi, motori şi mixşti.

Cerebelul (creierul mic)
Este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare.
Configuraţia externă: Cerebelul are formă ovoidă, cu diametrul mare dispus transversal. Prezintă o porţiune mediană numită vermis şi două porţiuni laterale numiţi emisfere cerebeloase. Cerebelul are trei feţe: superioară în raport cu cortul cerebelului; inferioară în raport cu fosele cerebeloase ale occipitalului; anterioară în raport cu trunchiul cerebral. Feţele cerebelului sunt brăzdate de 2 feluri de şanţuri: profunde care despart lobii şi lobulii; superficiale care separă lamelele sau foliile. Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în 2 porţiuni: superioară sau corp al cerebelului şi inferioară sau lobul floculondular sau arhicerebral. Corpul cerebelului are un lob anterior şi unul posterior. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi. Pedunculii inferiori leagă cerebelul cu bulbul, cei mijlocii leaga cerebalul cu puntea, iar cei superiori realizează legătura cu mezencefalul. Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul 4.
Structura internă: Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, formând cortexul sau scoarţa cerebeloasă. Există substanţă cenuşie şi în interiorul celei albe formează nucleii cerebeloşi. Cortexul cerbelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toată suprafaţa cerebelului. Nucleii cerebelului sunt perechi situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase. Substanţa albă este formată din 3 feluri de fibre: de asociere care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere, comisurale care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi fibre de proiecţie, leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. Fibrele de proiecţie pot fi aferente care vin la cerebel şi eferente care pleacă de la cerebel .

Diencefalul (creierul intermediar)
Este interpus între mezencefal şi creierul mare. Se află în prelungirea trunchiului cerebral, sub emisferele creierului mare. Este alcătuit din mai multe mase de substanţe nervoasă: talamusul, metatalamusul, epitalamusul, hipotalamusul şi subtalamusul. În interiorul diencefalului se află ventriculul 3.
Configuraţia externă: Are două feţe: bazală vizibilă la exterior şi posterioară acoperită de emisferele cerebrale. Faţa bazală prezintă chiasma optică care este un cordon de substanţă albă formate din fibrele nervoase ale nervilor optici. Tot pe faţa bazală se află şi glanda hipofiză. Faţa posterioară prezintă epifiza sau glanda pineală sub forma unui corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori.
Structura internă: Substanţa cenuşie este dispusă la interior sub formă de nuclei, iar susbtanţa albă la exterior.

Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale)
Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central, motiv pentru care este numit creierul mare. Este împărţit în 2 emisfere cerebrale, una dreaptă şi una stângă separate printr-un şanţ adânc numit fisură interemisferică sau longitudinală. În partea bazală a acestei fisuri, emisferele sunt unite printr-o lamă de substanţă albă numită corpul calos. Configuraţie externă Creierul mare are formă ovoidă, cu axul mare orientat antero-posterior. Fiecare emisferă prezintă 3 extremităţi sau poli, 3 feţe şi 3 margini. Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal); posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal). Feţele sunt: dorso-laterală aflată în raport cu bolta craniană; medială orientată spre fisura interemisferică şi bazală în raport cu baza craniului. Marginile sunt: laterală, supero-medială şi infero-medială. Feţele emisferelor cerebrale prezintă numeroase şanţuri numite scizuri sau fisuri. Şanţurile adânci delimitează între ele lobi cerebrali, iar cele superficiale delimitează circumvoluţiile sau girusurile. Astfel, având suprafaţa cutată, creierul mare al omului este un girencefal (encefal cu girusuri), în opoziţie cu creirul animalleor inferiare care are suprafaţa netedă, numindu-se lisencefal. Cele mai importante şanţuri sunt: • şanţul lateral sau scizura lui Sylvius situată pe faţa dorso-laterală şi inferioară. • Şanţ central sau scizura lui Rolando situată pe faţa dorso-laterală şi medială • Şanţ calcarin pe faţa medială a părţii posterioare • Şanţul parieto-occipital sau scizura perpendiculară pe faţa medială şi dorso-laterală • Şanţul cingulum pe faţa medială paralel cu corpul calos Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în raport. Fiecare emisferă este împărţită prin şanţurile mai adânci în patru lobi: frontal în raport cu osul frontal situat înaintea şanţului central; parietal în raport cu osul parietal; temporal în raport cu osul temporal situat sub şanţul lateral; occipital în raport cu osul occipital. Fiecare lob prezintă mai multe circumvoluţiuni delimitate de şanţurile cele mai superficiale. Pe faţa bazală a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. Pe faţa inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare, anume creierului olfactiv care prelucrează informaţiile legate de miros. Creierul olfactic are suprafaţă netedă fără circumvoluţii, alcătuied paleocortexul. Structura internă: Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi albă. Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa formând scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral, dar este prezentă şi la baza emisferelor, unde alcătuieşte nucleii bazali sau corpul striat. Scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni de tip, formă şi mărimi diferite, dispuşi pe mai multe straturi repartizate neuniform. În afară de celulele nervoase, scoarţa mai conţinenevroglii, fibre nervoase şi vase sangvine.

miercuri, 5 mai 2010

Sistemul nervos vegetativ



Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte centrală şi una periferică. Partea centrală este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi măduvă, alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. Partea periferică formează ganglioni vegetativi, fibre nervoase şi plexuri. Toate fibrele nervoase care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică aparţin sistemului nervos vegetativ. Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele efectoare. Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici. Ele se numesc fibre preganglionare. Fibrele care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare distribuindu-se la organele pe care le inervează (ganglionii = grupare de corpi neuronali situaţi în afara sistemului nervos central).

După funcţia pe care o îndeplineşte, sistemul nervos vegetativ se împarte în două componente: sistem nervos vegetativ simpatic şi sistem nervos vegetativ parasimpatic.


Sistemul nervos vegetativ simpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale măduvei spinale, toracale şi lombare unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici.

Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici latero-ventrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situaţi

de-o parte şi alta a coloanei formând 2 lanţuri ganglionare. Ganglionii simpatici viscerali se află aproape de organele pe care le inervează. La om sunt trei ganglioni mai importanţi: ganglionul celiac, ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior.


Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai măduvei sacrale. Aceşti neuroni sunt grupaţi în nuclei vegetativi parasimpatici. Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal; nucleul lacrimal şi salivator superior din punte; nucleul salivator inferior; nucleul dorsal al vagului din bulb. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al micţiunii, centrul ano-spinal şi centrul genito-spinal. Porţiunea periferică este alcătuit din neuroni vegetativi grupaţi sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. Aceştia sunt situaţi periferic, în imediata vecinătate sau în pereţii organelor pe care le inervează.